Vicisitudini, impedimente, incompetente

Prea mult strica intotdeauna.
Prea multe dulciuri iti dau o senzatie de greata; prea multe teme te duc la disperare; prea multe fitze te prostesc; prea multa iubire te urca pe culmi inalte, iar caderea iminenta echivaleaza cu o catastrofa de proportii uriase.
Sunt insa chestiuni din care nu e niciodata "prea mult". Ca de exemplu durerea. Fizica sau nu, intotdeauna cand crezi ca mai rau nu se poate, ca mai jos nu poti cadea pe scara spirituala, ca nu poti fi mai la pamant cu moralul, mereu viata iti demonstreaza puterile ei tiranice, pe care ai vrea sa le ai axiomatice. Si astfel se acumuleaza in tine suferinte inefabile, incomensurabile, profunde, implacabile, care iti sfasie sufletul, asemenea unei biete pisici trunchiate de caini salbatici, infometati. Momentele cand crezi ca e prea mult ca sa mai poti indura, momentele in care lacrimile iti seaca, cand nu mai poti si nu mai vrei sa lupti, devin rutina, impregnate adanc in monotonia zilelor banale, inutile si stupide.

Anexez o parte a unei poezii de Mircea Cartarescu, care exprima poate mai bine ca mine aceste stari:

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?